Considerații referitoare la modificarea art. 713 alin. (2) din Codul de procedură civilă privind contestația la executare silită ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018

Prin Legea nr. 310/2018 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1074 din 18 decembrie 2018 și intrată în vigoare în condițiile prevăzute de art. 78 din Constituția României, au fost efectuate o serie de modificări în ceea ce privește Codul de procedură civilă.

O modificare importantă este reprezentată de art. I pct. 67 din Legea nr. 310/2018 prin care se modifică art. 713 alin. (2) C.proc.civ. după cum urmează:

„În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală pentru desfiinţarea lui, inclusiv o acţiune de drept comun.”

Constatăm așadar că se elimină din forma anterioară a art. 713 alin. (2) C.proc.civ. cuvântul „specifică” din sintagma „numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală specifică pentru desfiinţarea lui” și se adaugă în completare sintagma „inclusiv o acțiune de drept comun”.

1. Considerații privind neconstituționalitatea dispozițiilor art. 713 alin. (2) C.proc.civ.

Prin raportare la reglementarea anterioară intrării în vigoare a actului Cod de procedură civilă și ne referim la dispozițiile art. 399 alin. (3) din C.proc.civ. anterior[1], Curtea Constituțională a României a reținut prin Decizia nr. 454/2003 că: „Adoptarea acestei măsuri nu face, în realitate, decât să dea expresie preocupării legiuitorului de a preveni abuzul de drept constând în invocarea acelorași apărări în două căi de atac diferite, în scopul tergiversării cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești. Întrucât accesul liber la justiție ca, de altfel, orice drept fundamental, consacrat ca atare de Constituție, are caracter legitim numai în măsura în care este exercitat cu bună-credință, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor și intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept, Curtea consideră că stabilirea de către legiuitor a acestor limite nu aduce nici o îngrădire dreptului în sine, ci, dimpotrivă, creează premisele valorificării sale în concordanță cu exigențele generale proprii unui stat de drept.”

În literatura de specialitate[2] anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018 s-a reținut că dacă titlul executoriu nu este o hotărâre judecătorească sau arbitrală, debitorul poate să invoce pe calea contestației la executare orice apărări de fond referitoare, spre exemplu, la existența, întinderea și valabilitatea creanței, modalitatea de executare, cauze de stingere a creanței, forța majoră, încălcarea pricipiului specialității ipotecii și stingerea ipotecii ca urmare a încheierii unui contract de novație etc.

Invocarea apărărilor de fond cu privire la titlul executoriu care nu este o hotărâre judecătorească sau arbitrală era condiționată de inexistența unei căi procesuale specifice prevăzute de lege pentru desființarea respectivului titlu executoriu, cu precizarea că legea avea în vedere numai mijloacele procesuale special prevăzute în scopul atacării titlului executoriu.[3]

Astfel, în doctrina juridică[4] s-a subliniat că o acțiune în anulare de drept comun care ar putea fi exercitată cu privire la un act juridic constatat printr-un înscris care constituie, potrivit legii, titlu executoriu nu poate fi considerată o asemenea cale procesuală specifică prevăzută de lege pentru desființarea actului.

Prin noua reglementare ce rezultă din Legea nr. 310/2018 se elimină posibilitatea de a formula apărări de fond cu privire la titlul executoriu care nu reprezintă o hotărâre judecătorească sau arbitrală, dacă acestea pot fi formulate pe calea dreptului comun.

Plecând de la sintagma introdusă prin Legea nr. 310/2018 în cuprinsul art. 713 alin. (2) C.proc.civ. „(…) numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală pentru desfiinţarea lui, inclusiv o acţiune de drept comun”, concluzionăm că legiuitorul împiedică formularea pe calea contestației la executare a oricăror apărări de fond împotriva unui titlu executoriu care nu reprezintă o hotărâre judecătorească sau arbitrală, din moment ce pe calea dreptului comun pot fi formulate orice fel de apărări de fond care ar putea fi formulate și pe orice altă cale. Prin urmare, apreciem ca fiind nejustificată actuala formulare a art. 713 alin. (2) C.proc.civ. unde în prima parte se prevede că: „(…) se pot invoca în contestaţia la executare şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu (…)”, deoarece în concret nu poate fi formulată nicio apărare de fond împotriva unui titlu executoriu care nu reprezintă o hotărâre judecătorească sau arbitrală.

Luăm cu titlu de exemplu o executare silită care are ca și titlu executoriu un contract de împrumut încheiat în formă autentică (art. 2157 Cod civil) și în cadrul căruia consimțământul debitorului a fost obținut prin dol. Potrivit actualei reglementări, debitorul nu are posibilitatea de a formula o contestație la executare silită prin care să invoce nulitatea contractului de împrumut și să obțină totodată o suspendare a executării silite, acesta fiind obligat să suporte consecințele executării silite, urmând ca după soluționarea favorabilă și definitivă pe calea dreptului comun a acțiunii prin care se solicită nulitatea contractului de împrumut să promoveze o acțiune privind întoarcerea executării silite, cu precizarea că bunurile asupra cărora s-a realizat executarea silită nu se vor restitui celui îndreptățit dacă acestea au fost dobândite definitiv de către terți de bună-credință (art. 723 alin. (2) C.proc.civ.).

Un alt exemplu poate fi reprezentat de o executare silită care are ca și titlu executoriu un contract de locațiune (art. 1798 Cod civil) încheiat pe o perioadă nedetermintă în formă autentică prin care locatorul – creditor dorește să încaseze chiria pentru o anumită perioadă de timp și cu privire la care locatarul – debitor dorește să formuleze apărări de fond în ceea ce privește caracterul nescris al clauzei prin care se stipulează că respectivul contract de închiriere poate fi denunțat unilateral numai după 1 (un) an de zile (art. 1277 Cod civil). Distinct de aspectele invocate anterior care sunt valabile mutatis mutandis și în acest caz, observăm că o acțiune în constatare formulată pe calea dreptului comun prin care debitorul solicită să se constate caracterul nescris al unei clauze comportă discuții cu privire la admisibilitatea acesteia raportat la dispozițiile art. 35 teza a II – a C.proc.civ. care prevăd că: „Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege”, în condițiile în care este începută executarea silită.

În aceste condiții, concluzionăm că actuala reglementare a art. 713 alin. (2) din Codul de procedură civilă contravine dispozițiilor art. 21 alin. (1) și (2) coroborat cu prevederile art. 53 din Constituția României care garantează liberul acces la justiție, dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituția României care garantează dreptul la un proces echitabil și soluționarea acestuia într-un termen rezonabil, această soluție legislativă fiind de natură a submina caracterul de stat de drept al României recunoscut prin art. 1 alin. (3) din Constituția României și aduce atingere principiului securității raporturilor juridice consacrat prin art. 1 alin. (5) din Constituția României.

2. Considerații privind aplicabilitatea dispozițiilor art. 713 alin. (2) C.proc.civ. în cadrul contestațiilor la executare silită formulate împotriva executărilor silite realizate în baza pretinselor titluri executorii ale creditorilor care au cesionat creanțele rezultate din diferite contracte de credit.

În situația în care creditorul care a pus în executare silită un pretins titlu executoriu ca urmare a cesionării unei creanțe rezultate dintr-un contract de credit, înțelege să pună în discuție inadmisibilitatea contestației la executare silită prin care debitorul invocă lipsa caracterului executoriu al titlului care a fost pus în executare silită sau faptul că a intervenit prescripția dreptului de a solicita și obține executarea silită, debitorul va combate pretinsa inadmisiblitatea invocată cu următorul argument juridic:

Lipsa caracterului executoriu al titlului care a fost pus în executare și prescripția dreptului de a solicita și obține executarea silită nu reprezintă motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, ci acestea reprezintă aspecte de nelegalitate ale executării silite invocate în cadrul unei contestații la executare propriu – zisă în condițiile art. 712 alin. (1) și (3) C.proc.civ.

Astfel, doctrina de specialitate[5] a reținut că în practica judiciară au fost formulate contestații la executarea propriu-zisă pe diverse temeiuri și anume: lipsa caracterului executoriu al hotărârii puse în executare, lipsa titlului executoriu, prescripția dreptului de a obține executarea silită sau perimarea unor acte de executare, vicii de formă ale titlului executoriu sau ale altor acte de executare, invocarea plății sau a compensației legale, etc.

Pe cale de consecință, modificările aduse art. 713 alin. (2) C.proc.civ. nu împiedică debitorul de a invoca prin contestația la executare silită lipsa caracterului executoriu al titlului pus în executare silită sau faptul că a intervenit prescripția dreptului de a solicita și obține executarea silită.

 

Avocat Bârdan – Raine Danny Gabriel

 

 

[1] „În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanță judecătorească, se pot invoca în contestația la executare apărări de fond împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede în acest scop o altă cale de atac.”

[2] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Editura Hamangiu, 2015, p. 1029 – 1030; A se vedea și V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, Ediția 4, Editura C.H. Beck, București, 2009, p. 530.

[3] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Editura Hamangiu, 2015, p. 1030.

[4] Ibidem.

[5] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Editura Hamangiu, 2015, p. 1021 – 1022.